Un sentiment plenar
Din ce în ce mai rar:
Când ies doar pe balcon
Şi cred că-s avion.

Şi zbor cu glastre-n braţă
Prin liniştea măreaţă.
Şi-o cioară subţioară
Mi-arată cum se zboară.

Marin Sorescu

Arata ca un Mos Craciun, un Mos Craciun al strazilor. Cu barba cenusie, dezordonata si trista, cu faţa umflata de frig, imbracat ca o ceapa degerata. Singur. Singur si uitat.

Asa l-am regasit, ieri dimineata, pe mosul meu. Acela cu care ma intalneam, toamna aceasta, pe alee, in zilnicele mele plimbari alergate. L-am revazut cu coada ochiului si m-am intristat. Sfida frigul. Sau incerca sa o faca.

Cu el in minte am ajuns acasa si am inceput sa pregatim un mic pachet. La noi acasa il stim toti. E acelasi mos care asta vara i-a pupat mana lui Luca, dupa ce timid (chiar fricos), piciul i-a dat o bacnota de un leu. I-a pupat mana si i-a urat sanatate. Si Nicoletei i-a multumit, intr-un mod sincer, la primirea unor bani si a ceva de mancare.

Cand i-am mai dat bani pe alee, o facem din alergare. Niciodata nu m-am oprit sa-l ascult. Mi-era teama ca nu mai pot continua, ca vorbele lui grele imi vor cuprinde picioarele iar mintea mea va ceda. Cu castile in urechi imi continuam programul. Ieri, nu.

Ieri am coborat din masina, de unde si Nicoleta, Luca si Mara il priveau cu mila. Am coborat si i-am lasat o plasuta cu putina mancare, cumparata mai inainte de la alimentara, si o sticla de apa. Dulciuri primite de cei mici si cativa lei. Destui pentru unii sa traiasca o zi intreaga. Pentru altii, bacsis la un birt de fite.

I-am pus micile atentii pe patura unde doarme, unde avea doua pachete de bomboane, unul desfacut iar celalat intreg. In timp ce-si indesa banii la piept imi zice… poti lua daca vrei, bomboane. I-am refuzat multumindu-i frumos. I-am urat sanatate (cateodata imi displace ca nu stiu sa doresc altceva) si m-am intors in masina.

Sigur a fost Mos Craciun. Unul uitat de lume, unul pe langa care trecem nepasatori zi de zi. Un mos care nu a uitat sa daruiasca, din nimicul lui.

Sarbatori Fermentate, Fiert-Afumate si Crud-Uscate!

Pe mine unul, am recunoscut intotdeauna, ma obosesc maxim cei doi Stefani care reinvie de Craciun: unul e junior iar al doilea e canadian.

In schimb m-am indragostit de poeziile si cantecele recitate de domnul din fotografie. Craciun Fericit tuturor!

Un fir de paianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos.
Mi se trimite si
Scara la cer – zic,

Mi se arunca de sus.

Desi am slabit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc ca trupul meu
Este totusi prea greu
Pentru scara asta delicata.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs!

Marin Sorescu
(ultima poezie)

Unde ramasesem? La Craciun. Da, ma deprima. Cred ca mi se trage din copilarie. Il asteptam pe Gerila, cu tot felul, si de fiecare data venea cu lucruri taiate de pe lista. Imi frecam obrajii de fâşurile parintilor ingramaditi la cozi, incercand sa evit coatele si fundurile agitate. Imi amintesc cu minteam ca sunt proaspat operat de apendicita, orice pentru punga de portocale. Orice pentru ciocolata cu ursuletz.

Apoi, acasa, bradul (numai tata stia cum a reusit sa-l faca rost) cu ramuri rare si bomboane pazite mai bine ca o unitate militara. Vata multa pe post de beteala si globuri triste. Incercam sa fiu bucuros si fericit in zilele alea, dar nu tot timpul imi iesea.

Si asteptam… asteptam… si dintr-o data primeam vestea ca sub copac au aparut pungi si pachete. Portocalele cumparate in imbranceala si ciocolata topita de cat de stransa a fost sa nu scape. In plus, o jucarie, de care nu stiam nimic. Si aceleasi intrebari… Paul, iti place ce ti-a adus Mosu’?? Dadeam din cap ca da. Normal, nu era suficient, trebuia sa confirm verbal, ca da! Altfel intrebarea cu placutul si Mosul se repeta obsesiv. Din partea mamei. Tata zicea semi-ferm… mai lasa-l in pace. Normal ca ii place. Doar sunt cadourile pe care si le-a dorit.

Ma cufundam in jocuri imaginare cu masini occidentale, „cauboi” si „indieni” (care calare, care pe jos) si tot ce mai auzeam in jur, in rastimpuri, erau rasete de adulti, prinsi si ei de febra Sarbatorilor.

Si normal, „O ce veste minunata!”. Da, si asta. Se auzea pe scara blocului. Invatat fiind ca atunci cand avem musafiri trebuie sa ma ascund definitiv in camera mea (ma rog, in cealalta camera, sau oricum in cu totul alta parte decat adultii) si atunci cand veneau colindatorii „tatalui” (colegi de munca) paraseam repede locul faptei. Eram rugat sa vin, sa ascult colinda, iar imediat dupa eram invitat sa-mi urmez gandul dintai. Eram cel mai fericit: singur langa brad, stapan absolut peste toate bomboanele de pom. Incepeam sa le desfac sfios la un capat, si le mancam doar pe cele cu glazura de ciocolata. Pe celelalte, multe, din zahar, le lasam pentru a doua zi. Tresaream la orice miscare, mestecam putin si inghiteam repede. Imi stergeam murdaria dulciurilor cu bluza si cautam repede un pahar de apa. De la robinet. Doar e Craciunul!

Trecea asa de repede, si parca dintr-o data, coboram cu bradul la containar, plin de hartii goale de bomboane si vata pe crengi. De aici si pana la transformarea lor in sabii, nu mai era decat un pas. Si cateva lovituri de brisca.