Arata ca un Mos Craciun, un Mos Craciun al strazilor. Cu barba cenusie, dezordonata si trista, cu faţa umflata de frig, imbracat ca o ceapa degerata. Singur. Singur si uitat.

Asa l-am regasit, ieri dimineata, pe mosul meu. Acela cu care ma intalneam, toamna aceasta, pe alee, in zilnicele mele plimbari alergate. L-am revazut cu coada ochiului si m-am intristat. Sfida frigul. Sau incerca sa o faca.

Cu el in minte am ajuns acasa si am inceput sa pregatim un mic pachet. La noi acasa il stim toti. E acelasi mos care asta vara i-a pupat mana lui Luca, dupa ce timid (chiar fricos), piciul i-a dat o bacnota de un leu. I-a pupat mana si i-a urat sanatate. Si Nicoletei i-a multumit, intr-un mod sincer, la primirea unor bani si a ceva de mancare.

Cand i-am mai dat bani pe alee, o facem din alergare. Niciodata nu m-am oprit sa-l ascult. Mi-era teama ca nu mai pot continua, ca vorbele lui grele imi vor cuprinde picioarele iar mintea mea va ceda. Cu castile in urechi imi continuam programul. Ieri, nu.

Ieri am coborat din masina, de unde si Nicoleta, Luca si Mara il priveau cu mila. Am coborat si i-am lasat o plasuta cu putina mancare, cumparata mai inainte de la alimentara, si o sticla de apa. Dulciuri primite de cei mici si cativa lei. Destui pentru unii sa traiasca o zi intreaga. Pentru altii, bacsis la un birt de fite.

I-am pus micile atentii pe patura unde doarme, unde avea doua pachete de bomboane, unul desfacut iar celalat intreg. In timp ce-si indesa banii la piept imi zice… poti lua daca vrei, bomboane. I-am refuzat multumindu-i frumos. I-am urat sanatate (cateodata imi displace ca nu stiu sa doresc altceva) si m-am intors in masina.

Sigur a fost Mos Craciun. Unul uitat de lume, unul pe langa care trecem nepasatori zi de zi. Un mos care nu a uitat sa daruiasca, din nimicul lui.