Nu stiu cum arata. Sincer, nici nu-mi doresc sa ajung acolo, in “State”, cum se zice. Pe nicio coasta. Ma multumesc cu strazile noastre.

Incep cu strada Decebal unde imi inchid masina, ascund cheia si telecomanda sub hanorac, imi pornesc cronometrul si gata. Plec. Incep usor. Trec pe langa firma de experti, pustie la ora aia. La prima banca, de fiecare data ma lovesc privirile pline de intrebari fara raspunsuri ale unor doamne trecute prin viata in asteptarea autobuzului. Posibil ca pana la Contagioase sa mai intalnesc cupluri de tineri tarani, tot in asteptarea unui mijloc de transport catre locul unde s-a nascut eternitatea.

Baietii sapa. Peste tot in orasul meu. Nu ii vede nimeni cand o fac, dar clar este ca toate sunt cu curul in sus. Mormane de pietre peste tot, gramezi mai mari si mai mici de nisip si pietris.

Intru in forta pe Incoronarii. Strada mea preferata. Cand voi fi mare, o sa-mi cumpar un loc de casa in casa cuiva. Acolo. De obicei, aceiasi tineri, sase la numar, cu sepcile intr-o parte si biciclete scumpe cu cosuri. Nu bicicletele, ei. Imi arunca aceleasi priviri indiferente. Trec mai departe. A trecut cam toata piesa TNT si incepe Sabotage. Nu ma uit, nici in stanga, nici in dreapta, din cand in cand privesc in fata. Spre crucea mov. Aici de obicei e deranj. Trec printre octogenari si nepotii lor si nepotii nepotilor lor. Deja imi astept scarile spre Sinaia. Daca inainte, cand urcam scari, oboseam, acum ma odihnesc. Scutur bratele din cand in cand, ma feresc de turisti localnici si cupluri de adolescenti prea timizi sa se sarute. Urc, deja e Thunderstruck pe final si intra DMX prin canalul auditiv extern inspre timpan. Si intra suficient de hotarat incat sa ma propulseze hotarat inspre garajul in permanenta deschis unde el, mecanicul de dupa-masa munceste, iar ea… o ea destul de tanara, in aceeasi pantaloni scurti, foarte scurti si in acelasi maieu, exact acelasi. In aceeasi pozitie comoda din care altii se scapa pe ei, cu aceeasi catea alba de care mi-e frica sa nu ma agate. Ultimele dati s-a uitat la mine plictisita, si ea si stapana ei.

Dau de turisti, intru pe linia dreapta spre Asterix si Obelix. De obicei aici am grija sa ma impulsioneze fie un negru fara mama si fara tata doar cu multi prieteni care vor sa-l mierleasca sau niste chitari si tobe gen Enter Sandman sau Du Hast.

Viteza. Clar. Nu stiu care e secretul dar in portiunea asta, chiar imi merge bine. Localnicii cu copii la plimbare sau turisti cu Eosii in mana dorinici de a imortaliza nemaivazutul. Se feresc.

Cobor pe porti, de obicei cu grija sa nu-mi distrug genunchii. Doar in fata. Acolo ma uit. Sa ajung cu siguranta jos, unde sar de cateva ori. Ma feresc de javrele din dreapta. Si constructori si caini. Exact doisprezece minute si ceva.

Incepe o noua tura. Inspre cimitir.

O maimuta avea doi pui. Pe unul il iubea, pe celalalt nu. Intr-o zi, niste oameni luara urmele maimutei. Aceasta insfaca puiul indragit si fugi cu el, lepadaindu-l pe celalalt. Puiul neiubit de mama se ascunse in hatisul padurii, oamenii nu dadura cu ochii de el si trecura mai departe. Maimuta sari intr-un copac, dar, grabita cu era, izbi odrasla cu capul de un coit si aceasta muri. Dupa ce oamenii plecara, maimuta porni sa-si caute puiul neiubit, dar nu-l mai putu gasi si ramase si fara aceasta.

Lev Tolstoi.

Si ziua si noaptea iapa se ducea in camp, la pascut. Cata vreme calul se indestula noaptea, iar ziua ara. Odata, iapa ii spuse calului:

- De ce ari? Sa fiu in locul tau, nu m-as duce la arat. O da stapanul cu biciul, dau si eu cu copita.

A doua zi calul facu dupa cum fusese sfatuit. Vazandu-l dintr-o data atat de indaratnic, taranul inhama iapa la plug.

Lev Tolstoi.

Niste pescari mergeau cu barca. Se starni din senin o furtuna napraznica. Pescarii se speriara. Lepadara vaslele si prinsera a se ruga lui Dumnezeu, sa-i scape de la inec. Furtuna mana barca pe fluviul inspumat tot mai departe de mal. Atunci un percas batran le spuse:

- De ce-ati lepadat vaslele? De va rugati, din mana vasla n-o lasati!

Lev Tolstoi.

O corabie se intorcea acasa, dupa ce facuse inconjurul Pamantului. Era o vreme linistita. Toata lumea iesise pe punte. Printre oameni se invartea o maimuta mare, starnind hazul tuturor. Se stramba, sarea, facea tot felul de lucruri comice, maimutarea pe oameni si, vazand ca lumea se distreaza pe socoteala ei, facea si mai multe ghidusii. Deodata, maimuta sari la baiatul capitanului corabiei, un copil de doisprezece ani, ii smulsa palaria, si-o puse pe cap si se catara iute pe catarg. Toti incepura sa rada, baiatul insa, ramas cu capul gol, nu stia ce sa faca: sa rada si dansul ori sa se supere? Maimuta se aseza pe prima verga a catargului, lua de pe cap palaria si incepu s-o rupa cu coltii si cu unghiile. Parea ca isi bate joc de baiat, se stramba la el si il arata cu degetul. Baiatul striga la ea si o ameninta, dar maimuta continua sa sfasie si mai rau palaria. Marinarii radeau in hohote. Baiatul se inrosi, isi lepada hainuta si se avanta pe catarg, dupa maimuta. Catarandu-se pe franghie, ajunse intr-o clipa la prima verga. Cand sa apuce insa palaria, maimuta se catara mai sus, cu mai multa indemanare si mai repede decat el.

- Nu-mi scapi tu! striga baiatul, urcandu-se dupa ea.

Maimuta il intarata din nou, suindu-se si mai sus; pe copil insa il cuprinsese furia si nu se lasa biruit. In cateva clipe, amandoi ajunsera in varful catargului. Acolo, sus, maimuta se intinse cat putu de tare si, tinandu-se de franghie cu piciorul de dinapoi, atarna palaria la capatul ultimei vergi, dupa care se catara chiar in varful catargului, strambandu-se si ranjind de bucurie. De la baiat si pana la capatul vergii, unde atarna palaria, erau vreo doi coti, asa ca nu putea ajunge la ea decat daca ar fi lasat din maini franghia si catargul. Copilul insa se inciudase peste masura. Se desprinse de catarg si pasi pe verga. Pe punte, toti priveau si radeau de ispravile maimutei si ale baiatului, insa cand au vazut ca el a lasat din mana franghia si a trecut pe verga tinandu-si cumpana cu bratele, au inmarmurit cu totii de spaima. Era de ajuns sa dea gres cu un singur pas si baiatul ar fi cazut, zdrobindu-se de punte.

Lev Tolstoi