Ieri, inspre seara, am apucat la locul de joaca din spatele blocului, cu cei mici. In jurul nostru sapte femei. Si ele, cu plozii prin preajma. Toate spargeau seminte de floare. Scuipau de zor in toate partile printre povesti despre copii si barbati.

Una dintre ele, cea mai blonda, isi ajuta cu mare grija (numita in continuare si grija materna) fetita sa urce pe tobogan (cunoscut si sub numele de topogan). I-a dat mana sa-o urce treptele cand descopera surprinsa ceva negru si lipicios pe obrazul stang al odraslei. Cu buricele degetelor incerca in zadar sa curete pielea micutei. Coaja de floarea soarelui, scuipata in cel mai bun caz de ma’sa, era lipita rau de tot.

In cele din urma, nici macar coaja de floare nu a putut rezista in fata armei secrete, unghia. Conducandu-si fetita din priviri, atenta la fiecare pas, nu care cumva sa se impiedice pe scari, mamica salvatoare si-a reincarcat incisivii centrali superiori si inferiori cu munitie neagra si putin sarata.

look at me

i just can’t belive

what they’ve done to me

we could never get free

Ai fumat vreodata?

Daca nu, tot stii ceva (sau poti intui macar) despre subiect. Daca da, esti al meu.

Recunosc, (aproape) intotdeauna mi-a placut sa fumez, sa fumez in tihna. Poate la o cafea, sigur la o poveste. Sa savurez fiecare fum, sa inspir adanc fumul cu tot ce aducea el bun si sa-l expir pe indelete.

Nu foarte tarziu am inteles ca tot ce imi aducea bun venea la pachet cu multe rele. Unele nu le-am simtit din prima. Placerea parca disparuse, nu mai putea savura fiecare tigara. Tuseam. Oboseam. Imi mirosea pielea a crumiera. Era si destul de costisitor, desi nu am prins vremurile astea in care obiceiul de a fuma este unul nu foarte ieftin. Puteam sa-mi aprind viciul, oriunde, desi nu o faceam.

De aici si pana la primul gand de a ma lasa de fumat nu a fost decat un pas. Eram ezitant intotdeauna. Oricand de mult rau imi faceam singur, nu ma puteam dezlipi usor de obiceiul pagubos. M-am framantat mult, mai rau ca un cozonac moldovenesc, pana am izbutit, pana m-am lasat.

Astazi mi-am dezactivat contul de facebook.

Nu stiu cum arata cele mai recente studii de piata in ceea ce priveste audienta televiziunilor, in general, in comparatie cu celelalte medii. Nu le stiu nici pe cele de dinaintea celor mai recente. Stiu doar ca eu nu prea ma mai uit la televizor, ca sa nu zic, deloc. Mi s-a cam acrit de discutii interminabile despre nimic, cu invitati polivalenti si poli-orice (gen Tatoiu, Minea, etc).

In schimb am descoperit radioul, dimineata in masina si on-line, la birou.

„Radioul” nu are bicepsi, nici mutre. Radioul nu are ţâţe, decoltee si nici botox.

La radio esti obligat sa fii putin mai inteligent, nu iti poti da ochii peste cap, nu poti face feţe – feţe. Partea actoriceasca e intr-un plan secund.

Partea cea mai buna cand asculti la radio este ca poti face (si) altceva: poti sa pregatesti o salata sau graficele pentru o sedinta de vanzari. Radioul nu te suge de puteri, nu-ti capteaza intreaga atentie. Nu poti ajunge prizonierul lui, asa cum ne sclaveste televiziunea cu tot felul de jocuri si concursuri inventate, cu mincinosi si parveniti, curve si oameni de cultura ingrijorati de Pepe. La radio, Elodia nu putea exista. Dan Diaconescu ramanea in garsoniera si fara partid.

A, era sa uit: cand ma gandesc la radio nu-mi vin in minte prefixe sau sufixe gen Zu, 21 sau Pro.

Inca de cand stateam tolanit in superbul hotel de pe Gran Via, vroiam sa scriu cat mai multe despre neasteptata experienta. Totul imi parea ca intr-o dorinta de Craciun. Vroiam sa ma arunc pe literele tastaturii si sa le apas, macar la fel de repede pe cum imi veneau toate gandurile, de-a valma. De fiecare data ma oprea gandul ca voi posta un (fel de) jurnal de (semi)cocalar, care s-a trezit (nici el nu stie prea bine cum) in Barcelona si se mira ca prostu de palmieri, strazi desenate, oameni calzi si zambitori, de marea Baleara si plaja, de homari, creveti si vin rose. De sangria si Sagrada, de Güell si Zara pe 3 etaje, de Cal Pinxo si Hard Rock Cafe, Camp Nou si Organic Market.

Au trecut (mai bine de) doua saptamani si stiu sigur ca ma voi reintoarce. Cand? Nu stiu, dar sigur o voi face!

Am tot auzit ca e in fel si chip Barcelona (asta), dar intalnirea mea cu orasul a fost neasteptat de directa.

Sunt norocos. Am fost in locuri pline de viata, locuri in care oamenii stateau in picioare, gustau jamón (ibérico, por supuesto), masline (care nu au nici o legatura cu ceea ce stim noi ca inseamna masline) si normal – vin. Paellas si peste. Mult peste cu toate rudele lui pana la nu stiu cata increngatura.

Miros de marijuana peste tot (mi s-a spus si mie ca e miros de iarba – newbie cum sunt nici macar nu deosebesc frunza despicata’n sapte de tutunul normal). Cred ca de aici si relaxarea de peste tot. De la iarba si de la Guardia Urbana. Peste tot Seat-uri inscriptionate cu tipi relaxati in uniforme.

Parfumul meu cu nume de geanta, cu arome de portocala amara, mandarina, cedru, iris si tamaie o sa-mi aminteasca o buna bucata de vreme de minunea numita Barcelona.

Astazi m-am „autoproclamat” Survivor. Poate era mai nimerit Lucky Bastard. Poate slash cu siguranta.

Acum cateva zile am primit un newsletter din partea celor de la Livestrong care se incheia simplu:

Doug Ulman
Survivor
President and CEO, LIVESTRONG

si mi-am zis… mda. Survivor. Restulul lucrurilor sunt (cu siguranta) intr-un plan secund.

Gandurile mi-au fugit cu cativa ani in urma, cand la un (fel) de curs la care am avut norocul sa particip, o doamna nemtoaica ne-a rugat sa ne prezentam, cu o cutie de chibrituri in mana. Sa ne descriem cat mai complet atat timp cat arde băţul de chibrit, aprins de noi. Atunci cred ca as fi avut nevoie de (minim) toata cutia. Acum un băţ imi e peste cap.

Un sentiment plenar
Din ce în ce mai rar:
Când ies doar pe balcon
Şi cred că-s avion.

Şi zbor cu glastre-n braţă
Prin liniştea măreaţă.
Şi-o cioară subţioară
Mi-arată cum se zboară.

Marin Sorescu

Arata ca un Mos Craciun, un Mos Craciun al strazilor. Cu barba cenusie, dezordonata si trista, cu faţa umflata de frig, imbracat ca o ceapa degerata. Singur. Singur si uitat.

Asa l-am regasit, ieri dimineata, pe mosul meu. Acela cu care ma intalneam, toamna aceasta, pe alee, in zilnicele mele plimbari alergate. L-am revazut cu coada ochiului si m-am intristat. Sfida frigul. Sau incerca sa o faca.

Cu el in minte am ajuns acasa si am inceput sa pregatim un mic pachet. La noi acasa il stim toti. E acelasi mos care asta vara i-a pupat mana lui Luca, dupa ce timid (chiar fricos), piciul i-a dat o bacnota de un leu. I-a pupat mana si i-a urat sanatate. Si Nicoletei i-a multumit, intr-un mod sincer, la primirea unor bani si a ceva de mancare.

Cand i-am mai dat bani pe alee, o facem din alergare. Niciodata nu m-am oprit sa-l ascult. Mi-era teama ca nu mai pot continua, ca vorbele lui grele imi vor cuprinde picioarele iar mintea mea va ceda. Cu castile in urechi imi continuam programul. Ieri, nu.

Ieri am coborat din masina, de unde si Nicoleta, Luca si Mara il priveau cu mila. Am coborat si i-am lasat o plasuta cu putina mancare, cumparata mai inainte de la alimentara, si o sticla de apa. Dulciuri primite de cei mici si cativa lei. Destui pentru unii sa traiasca o zi intreaga. Pentru altii, bacsis la un birt de fite.

I-am pus micile atentii pe patura unde doarme, unde avea doua pachete de bomboane, unul desfacut iar celalat intreg. In timp ce-si indesa banii la piept imi zice… poti lua daca vrei, bomboane. I-am refuzat multumindu-i frumos. I-am urat sanatate (cateodata imi displace ca nu stiu sa doresc altceva) si m-am intors in masina.

Sigur a fost Mos Craciun. Unul uitat de lume, unul pe langa care trecem nepasatori zi de zi. Un mos care nu a uitat sa daruiasca, din nimicul lui.

Sarbatori Fermentate, Fiert-Afumate si Crud-Uscate!

Pe mine unul, am recunoscut intotdeauna, ma obosesc maxim cei doi Stefani care reinvie de Craciun: unul e junior iar al doilea e canadian.

In schimb m-am indragostit de poeziile si cantecele recitate de domnul din fotografie. Craciun Fericit tuturor!