2 Mai. Nu mai este chiar atat… astept concediul.

e pentru prima data in viata, cand imi doresc o bicicleta, nu o masina. o fi de bine sau de rau?

cam asa ceva mi-o imaginez. (ar trebui sa ma apuc de strans bani, o cheta ceva…)

Crezi in vise? Nici eu…

Nu in toate. Pe cele mai multe nu mi le mai amintesc. Nu se mai repeta. Apar “intamplator” si dispar pentru totdeauna.

Se pare, insa ca, visele sunt puntea de legatura intre subconstient si constient, intre amintirile vietilor noastre din trecut si ceea ce ni se intampla acum. Sincer, nu imi pasa ca poate parea deplasat, eu chiar cred in puterea si mesajul acestora. Poate, asta este unul dintre motivele pentru care intotdeauna mi-a placut somnul. L-am respectat si el m-a protejat. Dar in fine, nu asta vroiam sa scot in evidenta.

Inca de mic, eram in clasa intai, cand mi s-a spus ca seaman cu un ofiter german SS. La inceput nu am luat remarca asta in niciun fel. Nici macar in serios. Nici nu aveam cum, eram prea mic, nu intelegeam exact care e treaba cu ofiterul SS. De atunci incolo, comparatia asta m-a urmarit periodic astfel incat sa cred ca, intr-o viata anterioara am fost un ofiter SS, dur si nemilos.

Prin vise mi s-au aratat franturi din viata de altadat’, bucati din puzzle, bucati din care am inteles ca mi-am petrecut o intensa (emotional cred) perioada in administrarea unui lagar nazist. Cand scriu toate astea nu o fac cu bucurie sau cu vreun soi de exaltare, ci pun “jos” exact ceea ce simt, ce am “trait”. Legat de treaba cu lagarul, acum cateva luni un prieten mi-a zis ca a fost in Polonia la “Auschwitz-Birkenau” (cred) locul unde banuiesc ca am “activat” si eu. Imi spunea de toate grozaviile de acolo, cat e de emotionant tot ce vezi si ti se spune. I-am replicat ca eu nu sunt sensibil la treburile astea, desi e anormal ca nu sunt. Inteleg ca nu e uman sa nu fii miscat de tragediile respective, dar pur si simplu, “legatura” mea cu lagarul cred ca e de partea cealalta, a uratului, a monstrosului.

Acum cateva nopti m-am visat iar in respectiva locatie, imbracat intr-un costum impecabil, cu cizmele pana sub genunchi si insemnul nazist pe mana stanga. Am intrat iar pe sub insemnul “Arbeit Macht Frei” iar de acolo intr-o hala, un fel de vestiar, unde femeile se dezbracau pentru a intra la “dusuri”. Erau multe, zeci, cred ca sute. Era o atmosfera absolut terifianta, mai ales ca stiam ce va urma, unde vor merge toate acele femei. Am intrat intr-o camera alaturata respectivului vestiar, din care aveam acces print-o usa deschisa la toata aceasta priveliste. Aveam privirea de fier. Detinutele erau resemnate. O singura femeie m-a privit in ochi intens, vroind parca sa-mi zica ceva. Sa o salvez!

Era mama.

Era la fel de multa lume, ca si de obicei. Nu stiu de ce m-am asteptat sa fie altfel. Toti, dar absolut toti ma priveau, fie direct, fie cu coada ochiului. Dl. doctor nu mai aparea si simteam ca imi pierd echilibrul. M-am asezat cu o jumatate de fund pe un scaun si mi-am sters transpiratia. Nu mai aveam aer.

Ei, domnu’ Balsan, e…e bine. Aparuse doctorul, in sfarsit, urmat de d-na doctor. Fetele lor se tradau. Ceva clar, clar nu este bine.

Va rog, va rog sa-mi spuneti ce s-a intamplat? Mi-a revenit boala?

E complicat domnu’ Balsan. E mai complicat de atat. Boala nu v-a revenit dar nu trebuie sa va intalniti, la plecare, cu pisica. Zau de mai inteleg ceva… pisica! Ce dracu are de a face pisica cu boala si cu mine… in fine. V-am zis ca e complicat. Faceti cum v-am spus. Stiti doar ca intotdeauna a iesit bine daca m-ati ascultat. Lucru confirmat si de mine mental si de d-na doctor, din cap si sprancene.

Bine. O sa ma feresc de pisica. La revedere. Si ne auzim la telefon, doar daca e de rau. Altfel, SMS!

Cele bune. La revedere.

Am iesit speriat din cabinet, apoi din spital. Privirea mereu pe sus, doar, doar nu voi intalni pisica. Am ajuns la masina, am deschis portbagajul si am mutit. Imi zambea Garfield, linistit.

… e sapte fara zece. parca nu am dormit deloc.