La CD-ul japonez al coreencei a inceput o melodie care, fara sa o vad decat cu coada ochiului, a miscat-o pe madam.

Cine canta melodia asta, Paul?

Stefan Iordache. Mai mult o recita…

Stefan Iordache…. Paul, tu stii…, cu ani in urma, am fost vecini, usa in usa cu acest Stefan Iordache? Ma rog… cand stateam la curte, eram poarta in poarta cu acest domn, Iordache.  Primul meu gand, recunosc, a fost ca iar madam „loveste” puternic in ele… apoi a continuat… era un om dificil, plin de el… daaa… si trageau niste petreceri…off. Bine, pe mine si pe Puiu nu ne deranja, buninteles.

Mare actor, zic eu in compensare oarecum la caracterizarea pe care tocmai o auzisem si care nu era tocmai in concordanta cu imaginea mea despre Stefan Iordache, ca un gest reparator, oarecum. Dar pana la urma, eu l-am vazut in cateva filme, interviuri si acum, de cateva zile ii am vocea cu mine in coreanca.

Stii, era casatorit cu nepoata lui Tonitza. Nepoata pictorului. Mihaela parca o chema, dar nu mai retin exact. Nu era o femeie frumoasa, nu… nu era o femeie frumoasa. Partea asta cu nu era o femeie frumoasa a repetat-o de vreo trei ori, apasat incat mi-a dat impresia ca e putin rautacioasa. Si ea era cam cu nasul pe sus, nu neaparat cu noi, pentru ca nici noi nu eram fiescine. Puiu era la minister pe vremea aia, iar eu la televiziune. Bine, si Stefan Iordache o trata ca atare… Ea a si zis o data, pare-mi-se, o data la un interviu cum ca asa sunt oltencele, si… in sfarsit. Cert este ca erau putin ciudati amandoi. Bine, el actor mare, ea era tot ceva pe la teatru. Nu mai stiu exact cu ce anume se ocupa, dar era tot in breasla.

Da? N-am stiut. Si ziceti ca era nepoata lui Tonitza?

Da, era nepoata pictorului. Era pare-mi-se ca din Craiova, sau mama ei era din Craiova. Olteni, orisicat. Nu mai stiu exact, daca ea sau altcineva a mostenit averea, picturile lui Tonitza, ma intelegi… Nu de mult timp am urmarit, s-au scos la licitatie cateva tablouri, scumpe… zau. Ei, ea era din Craiova iar Stefan Iordache din Cluj.

Din Cluj? Nu cred. Eu stiam ca e tot din sud, de undeva. Nu stiu… In timp ce madam imi repeta ca e din Cluj suta la suta, ba mai mult, a venit in completare cu amanuntul ca era fiu de croitor, eu imi foloseam Bold-ul si am cautat rapid pe net informatii despre locul nasterii… Calafat. Ei, mi-am zis, tineam eu bine minte. Dumneaei nu i-am zis nimic, de frica ca nu o sa imi mai povesteasca.

A murit saracu, nu de mult, intai el, apoi ea. S-au iubit mult. Au fost impreuna mult timp… mda… sunt sigur ca acum se gandeste la domnul Popescu. Da, a murit de ciroza. Avea ficatul praf… iti spusesem eu, faceau domnule niste petreceri cu lautari cum nu s-a mai pomenit.

A trebuit sa intervim, pentru ca asta o stiam sigur, Stefan Iordache a murit de leucemie, intr-o clinica din Viena, pe la inceputul toamnei, dupa ziua mea, in 2008. Eram in spital si parca aud si acum stirea de la televizor. Regretatul actor Stefan Iordache s-a stins ieri… … dupa o lupta cu o boala care nu iarta. Sigur a murit de leucemie… Da? Nu stiu de ce tineam minte ca a murit de ciroza. Doctorul Angelescu, de la Floreasca ne-a zis ca are ciroza. Ei… stiai ca la inmormantarea lui, pe coroana, sotia a scris, „te rog, asteapta-ma”? Nu, n-am stiut. Nu mai pot zice nimic. Chiar…. Da, si ea s-a dus saraca imediat dupa el, nu stiu daca a durat un an…

Uite-i ca vin, acum coboara…. La Multi Ani!

Un sentiment plenar
Din ce în ce mai rar:
Când ies doar pe balcon
Şi cred că-s avion.

Şi zbor cu glastre-n braţă
Prin liniştea măreaţă.
Şi-o cioară subţioară
Mi-arată cum se zboară.

Marin Sorescu

Asa l-am regasit, ieri dimineata, pe mosul meu. Acela cu care ma intalneam, toamna aceasta, pe alee, in zilnicele mele plimbari alergate. L-am revazut cu coada ochiului si m-am intristat. Sfida frigul. Sau incerca sa o faca.

Cu el in minte am ajuns acasa si am inceput sa pregatim un mic pachet. La noi acasa il stim toti. E acelasi mos care asta vara i-a pupat mana lui Luca, dupa ce timid (chiar fricos), piciul i-a dat o bacnota de un leu. I-a pupat mana si i-a urat sanatate. Si Nicoletei i-a multumit, intr-un mod sincer, la primirea unor bani si a ceva de mancare.

Cand i-am mai dat bani pe alee, o facem din alergare. Niciodata nu m-am oprit sa-l ascult. Mi-era teama ca nu mai pot continua, ca vorbele lui grele imi vor cuprinde picioarele iar mintea mea va ceda. Cu castile in urechi imi continuam programul. Ieri, nu.

Ieri am coborat din masina, de unde si Nicoleta, Luca si Mara il priveau cu mila. Am coborat si i-am lasat o plasuta cu putina mancare, cumparata mai inainte de la alimentara, si o sticla de apa. Dulciuri primite de cei mici si cativa lei. Destui pentru unii sa traiasca o zi intreaga. Pentru altii, bacsis la un birt de fite.

I-am pus micile atentii pe patura unde doarme, unde avea doua pachete de bomboane, unul desfacut iar celalat intreg. In timp ce-si indesa banii la piept imi zice… poti lua daca vrei, bomboane. I-am refuzat multumindu-i frumos. I-am urat sanatate (cateodata imi displace ca nu stiu sa doresc altceva) si m-am intors in masina.

Sigur a fost Mos Craciun. Unul uitat de lume, unul pe langa care trecem nepasatori zi de zi. Un mos care nu a uitat sa daruiasca, din nimicul lui.

In schimb m-am indragostit de poeziile si cantecele recitate de domnul din fotografie. Craciun Fericit tuturor!

Un fir de paianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos.
Mi se trimite si
Scara la cer – zic,

Mi se arunca de sus.

Desi am slabit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc ca trupul meu
Este totusi prea greu
Pentru scara asta delicata.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs!

Marin Sorescu
(ultima poezie)

]]> http://balsan.ro/2011/12/23/scara-la-cer/feed/ 0 Paul Bălşan S http://balsan.ro/2011/12/22/2512/ http://balsan.ro/2011/12/22/2512/#comments Thu, 22 Dec 2011 14:13:45 +0000 Paul Bălşan http://balsan.ro/?p=2512 Continue reading →]]> Unde ramasesem? La Craciun. Da, ma deprima. Cred ca mi se trage din copilarie. Il asteptam pe Gerila, cu tot felul, si de fiecare data venea cu lucruri taiate de pe lista. Imi frecam obrajii de fâşurile parintilor ingramaditi la cozi, incercand sa evit coatele si fundurile agitate. Imi amintesc cu minteam ca sunt proaspat operat de apendicita, orice pentru punga de portocale. Orice pentru ciocolata cu ursuletz.

Apoi, acasa, bradul (numai tata stia cum a reusit sa-l faca rost) cu ramuri rare si bomboane pazite mai bine ca o unitate militara. Vata multa pe post de beteala si globuri triste. Incercam sa fiu bucuros si fericit in zilele alea, dar nu tot timpul imi iesea.

Si asteptam… asteptam… si dintr-o data primeam vestea ca sub copac au aparut pungi si pachete. Portocalele cumparate in imbranceala si ciocolata topita de cat de stransa a fost sa nu scape. In plus, o jucarie, de care nu stiam nimic. Si aceleasi intrebari… Paul, iti place ce ti-a adus Mosu’?? Dadeam din cap ca da. Normal, nu era suficient, trebuia sa confirm verbal, ca da! Altfel intrebarea cu placutul si Mosul se repeta obsesiv. Din partea mamei. Tata zicea semi-ferm… mai lasa-l in pace. Normal ca ii place. Doar sunt cadourile pe care si le-a dorit.

Ma cufundam in jocuri imaginare cu masini occidentale, „cauboi” si „indieni” (care calare, care pe jos) si tot ce mai auzeam in jur, in rastimpuri, erau rasete de adulti, prinsi si ei de febra Sarbatorilor.

Si normal, „O ce veste minunata!”. Da, si asta. Se auzea pe scara blocului. Invatat fiind ca atunci cand avem musafiri trebuie sa ma ascund definitiv in camera mea (ma rog, in cealalta camera, sau oricum in cu totul alta parte decat adultii) si atunci cand veneau colindatorii „tatalui” (colegi de munca) paraseam repede locul faptei. Eram rugat sa vin, sa ascult colinda, iar imediat dupa eram invitat sa-mi urmez gandul dintai. Eram cel mai fericit: singur langa brad, stapan absolut peste toate bomboanele de pom. Incepeam sa le desfac sfios la un capat, si le mancam doar pe cele cu glazura de ciocolata. Pe celelalte, multe, din zahar, le lasam pentru a doua zi. Tresaream la orice miscare, mestecam putin si inghiteam repede. Imi stergeam murdaria dulciurilor cu bluza si cautam repede un pahar de apa. De la robinet. Doar e Craciunul!

Trecea asa de repede, si parca dintr-o data, coboram cu bradul la containar, plin de hartii goale de bomboane si vata pe crengi. De aici si pana la transformarea lor in sabii, nu mai era decat un pas. Si cateva lovituri de brisca.