Una dintre ele, cea mai blonda, isi ajuta cu mare grija (numita in continuare si grija materna) fetita sa urce pe tobogan (cunoscut si sub numele de topogan). I-a dat mana sa-o urce treptele cand descopera surprinsa ceva negru si lipicios pe obrazul stang al odraslei. Cu buricele degetelor incerca in zadar sa curete pielea micutei. Coaja de floarea soarelui, scuipata in cel mai bun caz de ma’sa, era lipita rau de tot.

In cele din urma, nici macar coaja de floare nu a putut rezista in fata armei secrete, unghia. Conducandu-si fetita din priviri, atenta la fiecare pas, nu care cumva sa se impiedice pe scari, mamica salvatoare si-a reincarcat incisivii centrali superiori si inferiori cu munitie neagra si putin sarata.

i just can’t belive

what they’ve done to me

we could never get free

I was walking home lonely the other night
I couldn’t see a single star in the sky
Oh, they must be too high
Shadows dance around me in the dark
Oh, don’t stop.

This could be the longest day
And the night has yet to come
This must be the door to take
There’s nowhere left to run
This could be the longest day
And the night has yet to come
This must be the door to take
I’ve nowhere left to run.

Was eleven years to change what have been lost
One single shot was fired and what a cost
Oh, and what a cost.

This could be the longest day
And the night has yet to come
This must be the door to take
There’s nowhere left to run
This could be the longest day
And the night has yet to come
This must be the door to take
I’ve nowhere left to run.

I wanna run
I better run now
Run
As far as I can.

Am dat peste articolul scris de Jeff Galloway in care spune ca aproape fiecare “alergator” are cel putin o unghie afectata de atrenamente. Ca vara este mai probabil sa ti se innegreasca, ca lucrurile, in general, se rezolva de la sine. Ca dupa o cursa lunga de genul maraton sau semimaraton este foarte probabil, daca ai scos untul din tine, sa se si vada la degetele de la picioare… Partial m-am linistit, desi as fi preferat sa raman in camera anterioara, cu toate unghiile normale.

Getting your first one (black toenails) is a sign that you’ve moved your training into a higher level.

Daca nu, tot stii ceva (sau poti intui macar) despre subiect. Daca da, esti al meu.

Recunosc, (aproape) intotdeauna mi-a placut sa fumez, sa fumez in tihna. Poate la o cafea, sigur la o poveste. Sa savurez fiecare fum, sa inspir adanc fumul cu tot ce aducea el bun si sa-l expir pe indelete.

Nu foarte tarziu am inteles ca tot ce imi aducea bun venea la pachet cu multe rele. Unele nu le-am simtit din prima. Placerea parca disparuse, nu mai putea savura fiecare tigara. Tuseam. Oboseam. Imi mirosea pielea a crumiera. Era si destul de costisitor, desi nu am prins vremurile astea in care obiceiul de a fuma este unul nu foarte ieftin. Puteam sa-mi aprind viciul, oriunde, desi nu o faceam.

De aici si pana la primul gand de a ma lasa de fumat nu a fost decat un pas. Eram ezitant intotdeauna. Oricand de mult rau imi faceam singur, nu ma puteam dezlipi usor de obiceiul pagubos. M-am framantat mult, mai rau ca un cozonac moldovenesc, pana am izbutit, pana m-am lasat.

Astazi mi-am dezactivat contul de facebook.

In schimb am descoperit radioul, dimineata in masina si on-line, la birou.

„Radioul” nu are bicepsi, nici mutre. Radioul nu are ţâţe, decoltee si nici botox.

La radio esti obligat sa fii putin mai inteligent, nu iti poti da ochii peste cap, nu poti face feţe – feţe. Partea actoriceasca e intr-un plan secund.

Partea cea mai buna cand asculti la radio este ca poti face (si) altceva: poti sa pregatesti o salata sau graficele pentru o sedinta de vanzari. Radioul nu te suge de puteri, nu-ti capteaza intreaga atentie. Nu poti ajunge prizonierul lui, asa cum ne sclaveste televiziunea cu tot felul de jocuri si concursuri inventate, cu mincinosi si parveniti, curve si oameni de cultura ingrijorati de Pepe. La radio, Elodia nu putea exista. Dan Diaconescu ramanea in garsoniera si fara partid.

A, era sa uit: cand ma gandesc la radio nu-mi vin in minte prefixe sau sufixe gen Zu, 21 sau Pro.

Dupa cum (cel mai probabil) nu stiti, luni mai toata ziua am fost plecat, cu Mara, la Cluuuj. Decizia am luat-o destul de „din scurt” dar ne cam saturasem de vesnicul subiect „oare cu ce Doamne Iarta-ma traieste fata asta”? S-a dovedit (spre bucuria tuturor) ca Mariuca sta chiar foarte bine cu sanatatea. Analizele au fost nu bune ci perfecte.

Intre cele cateva vizite la Pediatrie 3, m-am aventurat, intr-un Cluj destul de aglomerat, pana la Iulius pentru o sedinta de spa: Mac, inghetata si H&M. Doar mititica si cu mine. Am urcat in parcarea deasupra mall-ului unde batalia pentru un loc de parcare era neasteptat de dura: sfarsitul de saptamana tocmai trecuse, era abia luni, nici macar amiaza. Problema tuturor (si a mea, recunosc) este ca daca am putea am parca masina in lift ar fi aproape bine. Pe aleea cea mai aproape de intrare, o masina frantuzeasca blocheaza ambele sensuri. Greu de explicat cum a reusit sa blocheze ambele sensuri, dar a reusit. Stau cuminte pret de cateva minute, doar doar varianta feminina (cu numere de Maramures) a lui Felipe Massa se va introduce cumva cumva, cu fata sau spatele in locul liber, ravnit de tot mai multi. Timpul ma presa iar cu coada ochiului zaresc, putin mai departe un loc bunicel. Imi indrept coreanca inspre acolo, parchez relax, imi iau Maruntzica jos din masina, cu grija si pornim de manutza spre intrarea in mall, lasand pe aleea blocata un sofer de limuzina germana, mult mai nerabdator decat mine. Nu dureaza mult si nervosu’ incepe sa claxoneze, incurajand absolut finutz femeia de la volan, cu un accent de Manashtur:  „auzi tu pi**doo, tu nu vrei sa te mishti azi?”.

De langa proaspat injurata soferita se ridica curentat la trei saizeci un barbat, sotul catastrofei, si se duce direct la geamul deschis a celui care-i injurase atat de crunt nevasta: „tu ce vrei ma P**A goala… vrei sa-ti F*T tatzi dumnezaaiii…? Tu nu vezi, esti orb? Locu’ asta de parcare l-am luat noi… misca-te de aici pana nu-ti f*t una si parcheaza in alta parte!” Bine, corect ar fi fost sa precizeze si timpul de cand nevasta lui incerca sa parcheze, adica de vreo zece minute bune. Omul din masina ii explica lui Bute ca si-ar cauta cu placere daca monumentul de nevasta’sa s-ar da cumva la o parte sa poata trece. Nu de alta, dar in spatele lui deja astepta o masina, si era la mijloc intre prostie si ignoranta.

Fiindca nu-si arata intentia de a cobori pentru traditionalul schimb de pumni (si flegme), absolut de bun simt in astfel de situatii, nu se ajunge la nicio concluzie. Sotul ramane descumpanit uitandu-se cand la soferul care injura mai mult sau mai putin vocal, cand la nevasta-sa (care, intre timp, demarase procedura de parcare cu spatele, miscand traumatizata ca la un examen auto masina cam cu cativa centimetri). Era clar deja dualismul intre postura de sot si obligatiile care decurg de aici, fata de sotia lui scumpa si draga careia ii jurase sa-i fie alaturi si la bine, si la rau (deci si in parcare la Iulius), si impulsul firesc de a o lovi puternic cu capul de volan.

In cele din urma, ratiunea invinge. Omul deschide portiera si incepe literalmente sa urle: „Ieşi afară proasta dracului! Afară, da acuma ni! Futu-l ȋn gură şi pe ăla care ţ-o dat carnetu’ ! Io mă sfădesc cu tătă lumea pentru tine, tu proastăăă!??!! Şi tu nu eşti in stare sa parchezi o maşina? Mai pupi tu p**a… pe maşina asta nu mai pui tu mâna câte zile ai…!!!“. Tipa coboara ghiocel iar taurul ii ia locul. Baga furios in mansalier si trosneste masina de un cos de gunoi din beton.

Toti au inceput sa rada! Inclusiv nevasta-sa. Inclusiv Mara.

Diferenta intre ele doua e ca fiica-mea nu a plans mai tarziu, acasa.