Pe mine unul, am recunoscut intotdeauna, ma obosesc maxim cei doi Stefani care reinvie de Craciun: unul e junior iar al doilea e canadian.

In schimb m-am indragostit de poeziile si cantecele recitate de domnul din fotografie. Craciun Fericit tuturor!

Un fir de paianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos.
Mi se trimite si
Scara la cer – zic,

Mi se arunca de sus.

Desi am slabit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc ca trupul meu
Este totusi prea greu
Pentru scara asta delicata.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs!

Marin Sorescu
(ultima poezie)

Unde ramasesem? La Craciun. Da, ma deprima. Cred ca mi se trage din copilarie. Il asteptam pe Gerila, cu tot felul, si de fiecare data venea cu lucruri taiate de pe lista. Imi frecam obrajii de fâşurile parintilor ingramaditi la cozi, incercand sa evit coatele si fundurile agitate. Imi amintesc cu minteam ca sunt proaspat operat de apendicita, orice pentru punga de portocale. Orice pentru ciocolata cu ursuletz.

Apoi, acasa, bradul (numai tata stia cum a reusit sa-l faca rost) cu ramuri rare si bomboane pazite mai bine ca o unitate militara. Vata multa pe post de beteala si globuri triste. Incercam sa fiu bucuros si fericit in zilele alea, dar nu tot timpul imi iesea.

Si asteptam… asteptam… si dintr-o data primeam vestea ca sub copac au aparut pungi si pachete. Portocalele cumparate in imbranceala si ciocolata topita de cat de stransa a fost sa nu scape. In plus, o jucarie, de care nu stiam nimic. Si aceleasi intrebari… Paul, iti place ce ti-a adus Mosu’?? Dadeam din cap ca da. Normal, nu era suficient, trebuia sa confirm verbal, ca da! Altfel intrebarea cu placutul si Mosul se repeta obsesiv. Din partea mamei. Tata zicea semi-ferm… mai lasa-l in pace. Normal ca ii place. Doar sunt cadourile pe care si le-a dorit.

Ma cufundam in jocuri imaginare cu masini occidentale, „cauboi” si „indieni” (care calare, care pe jos) si tot ce mai auzeam in jur, in rastimpuri, erau rasete de adulti, prinsi si ei de febra Sarbatorilor.

Si normal, „O ce veste minunata!”. Da, si asta. Se auzea pe scara blocului. Invatat fiind ca atunci cand avem musafiri trebuie sa ma ascund definitiv in camera mea (ma rog, in cealalta camera, sau oricum in cu totul alta parte decat adultii) si atunci cand veneau colindatorii „tatalui” (colegi de munca) paraseam repede locul faptei. Eram rugat sa vin, sa ascult colinda, iar imediat dupa eram invitat sa-mi urmez gandul dintai. Eram cel mai fericit: singur langa brad, stapan absolut peste toate bomboanele de pom. Incepeam sa le desfac sfios la un capat, si le mancam doar pe cele cu glazura de ciocolata. Pe celelalte, multe, din zahar, le lasam pentru a doua zi. Tresaream la orice miscare, mestecam putin si inghiteam repede. Imi stergeam murdaria dulciurilor cu bluza si cautam repede un pahar de apa. De la robinet. Doar e Craciunul!

Trecea asa de repede, si parca dintr-o data, coboram cu bradul la containar, plin de hartii goale de bomboane si vata pe crengi. De aici si pana la transformarea lor in sabii, nu mai era decat un pas. Si cateva lovituri de brisca.

Cezare,
Sper ca nu mai esti suparat. De fapt, stiu sigur ca nu mai esti. Ieri au fost doi ani de cand te-ai linistit si ai lasat durerea la o parte. Am auzit ca esti bine, ca bati ingerii la table si ei, saracii imaculati cum sunt, nu se pot supara, ca le cresc cornitze si cozi. Precum baietilor rai din Insula Placerilor.
Eu? Nu ma astepta prea curand, batrane. Imi place tot mai mult aici. Hai, nu rade! Ti-am copt-o… ei… am avut bulan, stii bine! Da, eu sunt bine si… si antreneaza-te! Da, antreneaza-te ca la batranete, cand ne vom revedea, o sa iti dau marti dupa marti, o sa-ti iau partida dupa partida. Stii ca sunt norocos.
Bunule Cezar, ma gandesc la tine, din cand in cand. Si da mah… am vorbit serios! Nu ma astepta prea curand.
Al tau prieten,
Paul.